✝) Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci)

Tipar
Editorial
Topic
Viața Creștinului Ortodox

Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6

Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la vreme potrivită. Pentru că orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Acela Care a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut», iar în alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».

 

Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.


Sfântul Nicolae Velimirovici

Mare e puterea adevărului şi nimic pe lume nu-i poate lua ade­vărului puterea.

Mare e puterea tămăduitoare a adevărului şi nu-i suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.

Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pen­tru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o docto­rie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.

De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai dulceţuri? Desigur, pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înţeleagă amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea sufletească, tot aşa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.

Dar oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?

Mare grijă au oamenii de trupurile lor şi când se îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoşire. Atunci niciun doctor nu-i prea scump, niciun izvor de cură prea departe, nicio doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar avea grijă oa­menii şi de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare şi un vin­decător sufletului!

E greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!

„Nu putem să înghiţim un hap atât de amar”, zic mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghi­ţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită docto­ria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi ei.

„Nu putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbăno­giţi de păcat. Aşadar, Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des­culţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spi­nii ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniţi!”.

„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.

În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul Omului tre­buie să pătimească multe… şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în du­rere şi cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pa­re cu neputinţă se poate: a venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat- sănătos fiind- le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era sănătos şi ne-a arătat nouă mi­nunata putere a leacului.

Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Ce­rând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de sinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi înşine în­seamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhov­nicescului, şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepădăm de idolatra închinare la natură şi la trup. Într-un cuvânt: să ne lepă­dăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt fiin­ţa noastră, ci doar rău şi păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, o, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri împietrite acolo în noi- să ne lepădăm de min­ciuna făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa că ajutorul lui Dum­nezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cin­ste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatu­lui (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simţuri­lor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm aşadar în crucea lui Hristos şi în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pen­tru păcatele noastre, şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul şi ştie El mai bine măsura suferinţe­lor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt hotare­le stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte durerea? Ni se îngre­unează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum priso­sesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâie­rea noastră (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoară cruce n-o poate duce cel mai voinic om fără ajutorul cerului. Vedem cum se deznădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură, cum ridică glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel mai mic nea­juns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală şi mân­gâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănă­tatea noastră în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.

Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi lua­rea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac- şi totul din lăcomie şi sete de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la în­viere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înăl­ţare pe seama altora şi de setea de putere şi de câştig. Aşa cum bol­navul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amă­răciune, ci ca să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie ama­ră dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de la oameni, ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii viitoare.

Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte! Foc ce caută să ardă pe omul cel vechi din rădăcină, şi rădăcina însăşi! Hristos nu a venit doar ca să schimbe lumea, ci ca s-o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi za­darnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme şi e pierdut; putrezeş­te, se prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăci­nă păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea fe­ţei lui Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufle­tul său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa”. Amân­două traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri­toare, şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă mor­ţii şi, oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă­găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pen­tru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de­cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş­nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!

De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pen­tru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cu­vânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde su­fletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cu­vintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ de­cât lumea toată. Se vede, de asemenea, ce fel de suflet trebuie să pi­ardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.

Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a su­fletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i de­parte, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre do­bândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său. Şi acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru su­fletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama- o, de n-ar fi prea târziu!- că, în afară de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă­tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu­mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe Cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi în afară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci, de bună seamă, te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor, pe când Domnul nu Se vede? Pu­țin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din Preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţi­tor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1, 1)?

Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osân­dească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.

Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind în­tru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legă­tură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpe­de, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşă­toare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridi­că acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbeas­că de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi cru­cea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşi­tul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pă­mânteşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împără­ţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pome­nească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întune­cat de nori, fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi vă­zut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumne­zeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în cli­pa când li s-a dat putere de Sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7, 55). N-a văzut Ioan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa tru­pească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L as­cultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?

Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi Ioan, cei care, curând după ace­ea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe Tabor, şi vorbi­rea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească, iar Moise şi Ilie au apă­rut din cealaltă lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru pu­tere şi slavă.

Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Să ne grăbim a pierde sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţi­tă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

NOTĂ ORTODOXIA.RO:

Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos

OMILIA LV

 

Atunci Iisus a spus ucenicilor Săi: «Dacă cineva voieşte să vină după

Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie»

(Matei, 16, 24)”

” -Cînd ,”Atunci” ?

-Cînd Petru a spus: „Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta (Matei, 16, 22)” şi

cînd a auzit: „Mergi înapoia Mea, satano! (Matei, 16, 23)”.

Domnul nu S-a mulţumit numai să-l mustre pe Petru, ci, voind să arate cu

prisosinţă nechibzuinţa cuvintelor sale şi cîştigul patimii Lui, a spus: „Tu,

Petre, îmi spui: «Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!» Eu însă îţi spun: Nu

numai că îţi este vătămător şi pierzător să împiedici şi să opreşti patimile

Mele, dar nici tu nu vei putea să te mîntui dacă nu eşti pregătit

totdeauna de moarte”. Hristos îi învaţă pe ucenici cîştigul mare al patimilor

Sale, nu numai prin cuvintele spuse mai înainte, ci şi prin cele de mai tîrziu, ca

nu cumva să socotească ei că patimile Sale sînt nevrednice de El.

În Evanghelia după Ioan, spune: „Dacă bobul de grîu, care cade în

pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, multă roadă aduce

(Ioan 12, 24)”. Prin aceste cuvinte vrea să arate cu mai multă putere de

expresie acelaşi lucru; nu spune numai despre El că trebuie să moară, ci şi

despre apostoli. „Atît de mare cîştig are lucrul acesta, le spune Hristos

ucenicilor Săi, încît şi pentru voi este cumplit lucru dacă nu vreţi să muriţi şi

bun lucru, dacă sînteţi gata de moarte”. Toate acestea însă le va spune mai

tîrziu; deocamdată îi pregăteşte de moarte numai într-o singură privinţă.

Uită-te cît de neconstrîngător este cuvîntul Lui! N-a spus: „De vreţi sau

de nu vreţi, trebuie să pătimiţi asta!”

-Dar ce a spus?

– „Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrîng, ci las pe

fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“.

“Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa

constring. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“.

Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care

întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe

ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e

mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea

cineva“. „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atît de

mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da

aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te

cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă,

apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din

ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici

nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai

seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne

îndeamnă, avînd grijă de noi.

Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că pricinuiseră

multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i

nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt

pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă socotiţi că nu veţi avea parte de

bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constrîng; ci, dacă cineva

vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma

înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă

osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi să mergeţi după Mine!

Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai

mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns

aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi

cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să fac să nu

vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau;

vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat”. Un

organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, nar

voi să-l încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru

ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl

iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea

săi vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui.

Vezi cit de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu-i împresoară pe

ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii lumi dogmă de obşte,

spunînd: „Daca vrea cineva!” Fie femeie, fie bărbat, fie conducător, fie

supus, sa meargă pe această cale!

Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind , întâi – sa

se lepede de sine, apoi în al doilea rând –să îşi ia crucea şi al treilea – 

Îmi urmeze Mie.

Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să

vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te

lepăda de tine.

-Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

-Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută,

nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit

pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini

vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este

biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci

avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc

dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a

spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de

tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai

primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu

acestea, ci altul!”. Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”.

Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

„Şi să-şi ia crucea lui“. Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca

să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele,

ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea

de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a

spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd

moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de

două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor

moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au

dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea,

ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să

lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să

sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte

cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se

bucure de această moarte“.

„Şi să-mi urmezi Mie!”. Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-L

urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de

morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu

socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina

pentru care să înduri suferinţele.

-Care este pricina aceasta?

Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acesteasă suferi toate pentru

Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Sămi

urmeze Mie”; nu trebuie să araţi bărbaţie numai in suferinţe ci să arăţi şi

castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum

trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru

Hristos. Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru

el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi

înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm

şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să

nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor,

cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă

Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!

Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi (Matei,10, 38) cînd i-a

trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi (Matei, 10,

5)”6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor (Matei 10, 16)”; şi: „La dregători

şi împăraţi veţi fi duşi (Matei 10, 18)”; acum însă este mai tare şi mai aspru.

Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le vorbeşte şi de cruce,

şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui”, adică să o ia şi să o

poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari

nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe

ascultătorii Săi.

Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează

greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu

mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc

răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor,

pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor,

cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi

tot cu pedepsele sfîrşeşte!

„Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va

pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va

dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul

în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?”

Ceea ce spune Hristos are acest înţeles: „Nu vă dau această poruncă pentru că

nu vreau să vă cruţ, ci pentru că vreau foarte mult să vă cruţ”. Tatăl care

cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-l cruţă îl scapă. Lucrul acesta

îl spunea şi un bărbat înţelept: „Dacă-l vei bate cu nuiaua pe fiul tău

nu va muri; vei izbăvi sufletul lui de moarte (Prov 23, 13)”; şi iarăşi: „Cel

ce este moale cu fiul lui va lega rănile lui (Înţ. Sir 30, 7)”. Aşa se întîmplă şi cu

ostaşii. Dacă generalul îşi cruţă ostaşii şi-i lasă să stea mereu în cetate, îi

pierde şi pe ei şi pe cei din cetate. „Ca să nu vi se întîmple şi vouă lucrul

acesta, spune Hristos, trebuie să fiţi pregătiţi necontenit de moarte. Ca

şi acum are să izbucnească un cumplit război. Nu sta, dar, înăuntru, ci

ieşi afară şi luptă; atunci trăieşti, cînd cazi pe cîmpul de bătaie!” Dacă

în războaiele acestea de pe pămînt ostaşul, care este pregătit totdeauna să fie

ucis, caută să fie mai viteaz şi mai de neînvins, caută să fie înfricoşător pentru

duşmani, deşi, dacă moare împăratul lui, pentru care a pus mîna pe armă, nu

are putere să-l învie, cu mult mai mult în războaiele acestea duhovniceşti,

unde sînt atîtea nădejdi de înviere, cel care-şi va da sufletul său spre moarte îl

va găsi. În primul rînd, pentru că nu va fi biruit iute; în al doilea rînd, pentru

că dacă moare va fi călăuzit spre o viaţă mai bună.

Apoi Hristos a spus: „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde, iar

cel care-şi va pierde sufletul îl va afla“. Şi într-un caz e vorba de mîntuire

şi de pierdere şi în celălalt caz e vorba tot de mîntuire şi de pierdere. A grăit

aşa ca să nu socoteşti că e vorba de aceeaşi pierdere şi de aceeaşi mîntuire în

primul caz ca în al doilea caz, ci ca să cunoşti bine că este tot atît de mare

deosebire între o mîntuire şi alta cîtă deosebire este între pierdere şi mîntuire.

Hristos argumentează prin contrarii. Şi continuă: „Ce va folosi omul dacă va

dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său?” Ai văzut că o

mîntuire dobîndită cum nu trebuie este o pierdere mai rea decît orice pierdere,

pentru că nu se mai poate răscumpăra cu nici un chip? „Să nu-Mi spui, ne

grăieşte Domnul, că cel care fuge de astfel de primejdii şi-a mîntuit sufletul

său!” Nu şi l-a mîntuit! Hristos pune pe fiecare faţă în faţă cu sufletul lui.

Ce folos va avea de-ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Spunemi,

ce ai cîştiga din faptul că eşti stăpîn, dar ai vedea pe slugile tale

desfătîndu-se, iar tu suferind cumplit? Nimic! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi de

sufletul tău! Cînd trupul se desfătează şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi

aşteaptă pieirea.

Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Hristos stăruie iarăşi

asupra aceluiaşi lucru. „Ai, oare, alt suflet, îţi spune Domnul, ca să-l dai în

schimbul sufletului tău?” Nu ai! Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu

bani; aşa e şi dacă pierzi case, robi sau orice altceva din averile tale; dar

dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea

lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet,

chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu lumea la un loc! Şi ce e de

mirare dacă se întîmplă aceasta cu sufletul, cînd şi cu trupul se

întîmplă la fel? De-ai purta nenumărate coroane pe cap, dar dacă îţi

este bolnav trupul de o boală de nevindecat, nu-ţi vei putea însănătoşi

trupul de-ai da toată împărăţia ta, de-ai adăuga nenumărate trupuri,

oraşe şi bani! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi despre suflet; dar, mai bine

spus, chiar cu mult mai mult despre suflet. Lasă, dar, totul la o parte şi

cheltuieşte-ţi toată rîvna numai pentru suflet!

Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale!

Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De

pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult,

că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primejduiesc în zadar şi nu cîştigă

nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia,

care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar

mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul

după aceste munci. Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea;

pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai

spune că îmbogăţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este

fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă

pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de

vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea

slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea

îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune

iarăşi: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” Mereu şi mereu îţi

porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.

După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu

bunătăţile Lui.

„Că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri

şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27)”.

Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e

clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie

deosebire de slavă, că spune Pavel: “Alta e slava soarelui şi alta slava lunii şi

alta slava stelelor, că stea de stea se deosebeşte în slavă (I Cor 15, 41)”, deşi

toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe

diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă

asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi

Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său“, ca să credem că au

una şi aceeaşi fiinţă.

„Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă

vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi voi. Cele ale

voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă

soartă mai bună!”

Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi

pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de

răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui

Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie

împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a

spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi“, ci: „Va răsplăti fiecăruia după

faptele lui“. A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de

pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.

De aici începe partea morală: Despre monahi, că sînt vrednici de laudă,

dacă socotesc timpul de acum timp de jale:

Hristos a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă

totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt

printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine

teama şi nelinişteaPe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-l pot

înspăimînta cuvintele acestea, nu-l pot face să se cutremure şi să-l

convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît

ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea

tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins.

De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte

pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine

spus, după masa de seară – ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu

că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară

înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale

lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă

voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa:

„Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce

dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd

totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos

Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul

Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie,

împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul

Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti

fiecăruia după faptele lui“.

Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de

obicei masa şi mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele

acestea ca un frîu sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei de

timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese

luxoase şi îmbelşugate. „A mincat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit

din picioare cel iubit (Deut 32, 15)”. De aceea şi Moise spunea: „Cind mănînci,

cind bei şi te saturi adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tău (Deut 6, 11-12)”.

Că poporul lui Israel, după ce a mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite.

Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de

piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti

mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi! De aceea şi monahii,

temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine

spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de

înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia,

care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe

pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe

călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti

fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum

trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii,

cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?

De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de

care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la

masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre

felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui

să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar,

pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta

duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd

aşa:

„Binecuvântat eşti, Dumnezeule“. Cu acest început de rugăciune monahii

împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi

cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui

Dumnezeu şi Tatălui prin El (Col 3, 17)”. Mulţumirea pe care o aduc monahii

aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată

viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele“. Învăţătură plină de

filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de

hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din

vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu

mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Careţi

varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste

cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să

lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea

aceasta numai pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul“,

mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi,

aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin

aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia

pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele

de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu,

sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească?

Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au

închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult

mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură

spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările (Luca, 12, 7)!”. Spunea acestea ca

să ne înveţe să nu ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că

nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale

rugăciunii monahii aceia închid gura maniheilor, valentinienilor1 şi tuturor

celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care

dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El.

Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre“.

– Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească?

– Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula

culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de

bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria

îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă

stăruinţă. Nu spun: „Dă“, ci: „Umple!“. Şi apoi nu spun: „Pe noi“, ci: „Inimile

noastre!“. Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roada Duhului este

dragostea, bucuria, pacea (Gal. 5, 22)”. Pentru că păcatul aduce întristare,

de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea;

altfel nici nu poate fi bucurie.

„Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată

că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de

toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11)“. Şi aceasta o cer tot pentru cele

duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun“, spun ei.

N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit“, ci: „Ca să facem mai

mult decît ni s-a poruncit“. Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim“. Îi

cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu

vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate.

Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna

şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria

lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce

au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, adaugă: „întru Hristos

Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”.

Începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.

Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune.

Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie,

spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin (Gal.

1, 4-5)”, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă

epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului,

Care este binecuvîntat în veci, Amin (Rom 1, 25)”, nu-şi termină cuvîntul, ci

continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit

cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează

unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu doxologie. Iar

după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie,

Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă

mîncare spre bucurie“. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru

binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui

Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care

spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina

înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că

socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin

rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu

pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun

în practică filozofia lor.

Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu

rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe

noi de Duhul Sfînt“. Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie

dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă

să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.

După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, au

adăugat: „întru Hristos Iisus“, tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de

Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta“. Ai văzut că pentru cele

lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi

mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate

acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33)”. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a

acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu

ruşinaţi“. „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne

batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar

spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta

noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!”

Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi

răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi“, ci: „Ca să nu fim

ruşinaţi“. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic

decît a fi aruncaţi în iad“. Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i

înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea

lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.

Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi

călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti

locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei,

dimpotrivă.

După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe

lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac

din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi.

Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie,

învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar,

noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt

după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum.

Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne

este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la

mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip

conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură

curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de osteneli. De

aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm

viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată.

Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să

pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în

lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la

început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în

oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au

avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca

Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat

virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui

Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi

trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe

filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de

oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de

oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă,

cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea

şi în vecii vecilor, Amin”.

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic)

Articole Recente
  • 13 hours ago
    Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi”
  • 14 hours ago
    "Lasă-te în mâna lui DUMNEZEU cu încredere şi cere-I ajutorul, ca să primeşti putere în luptă. Dumnezeu ştie cât poate duce fiecare şi ne dã după puterea fiecăruia. Ține minte că după ispite vine bucuria sufletească şi că Dumnezeu acoperă pe cei care îndură ispite şi suferă pentru dragostea Sa."
  • 14 hours ago
    Oamenii săraci, care sunt lipsiți și nu au ce să mănânce, dacă nu cârtesc, vor avea aceeași răsplată cu părinții care pustnicesc pe Athon sau la chiliile lor. Deoarece aceștia fac asceză cu voia lor și aceasta uşurează mult osteneala lor. Eu, de pildă, chiar dacă fac ceva, o fac cu voia mea și aceasta mă face să nu simt prea mult greutatea. Pe când acești nefericiți flămânzesc, fără să dorească aceasta și suferă mult. De aceea Dumnezeu se poate să le dea și mai multă răsplată decât pustnicilor. Sf. Paisie Aghioritul
  • 1 day ago
    Voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, a dovedit în fiecare dintre gesturile sale iubirea de neam și cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemați să o săvârșească în sfintele altare, alături de oșteni și de poporul întreg, era un scop fundamental, era o rațiune a existenței sale, așa cum ne dă mărturie cuvântul rostit la îngroparea sa:
  • 1 day ago
    Au uitat de tine? Nu te caută nimeni? Nu-i nimic grav. Nu te plânge. Ai fost ofensat pe nedrept? Uită. Eşti disprețuit? Bucură-te! Eşti învinuit? Nu te justifica. Îşi bat joc de tine? Nu le răspunde. Te ceartă cineva? Păstrează tăcerea, rămânând în rugăciune. Nu ţi se permite să spui nici un cuvânt? Nu fi trist. Te jignesc? Nu te certa. Copiii tăi lasă propriile responsabilități pe umerii tăi? Rudele fac acelaşi lucru? Nu protesta. Strigă la tine? Păstrează-ți calmul. Fură de la tine în fața ochilor tăi?
  • 1 day ago
    Un cuvant simplu despre mântuire rostit de starețul Efrem din Arizona, un om care a dovdedit prin viața sa sfântă că... se poate. Dumnezeu ne așteaptă pe toti la portile Raiului.
  • 1 day ago
    Intrebați-vă de ce există atâta deznădejde şi atâția oameni disperați în epoca noastră? Datorită golirii minții (a spălării creierului - n. trad.) şi a pustietății inimii. Mintea lor nu se gândeşte la Dumnezeu, iar inima lor nu Îl iubeşte. Lumea întreagă nu poate să  umple (să ducā la o deplinătatea fericirii) mintea omenească, acest lucru numai Dumnezeu poate să îl facă. Fără Dumnezeu mintea este întotdeauna goală si toate cunoştințele care intră în minte cad într-un aabis.Iubirea întregii lumi nu poate să umple inima omului, pentru că inima simte că iubirea lumească este schimbătoare şi că este ca fluxul si refluxul mării.  Frații mei, mintea şi inima noastră aparțin lui Dumnezeu şi numai El poate să le umple cu puterea Lui.
  • 1 day ago
    Te uiți în dreapta, ești mințit. Te uiți în stânga, ești prostit. Te uiți în jos, ești panicat. A rămas o singură direcție spre care să-ți îndrepți privirea. Adevărul îți este descoperit doar de Dumnezeu. Dacă vrei cu adevarat. Cu o singură monedă de schimb. Rugăciune. Ruptă din suflet. Cu smerenie și dăruire totală. Creștinul veritabil nu se teme de nimeni și nimic, pentru că știe că Hristos este cu el. Creștinul veritabil are discernământ, nu pentru că ar fi mai deștept, ci pentru că ascultă doar de glasul Lui Dumnezeu, care se face auzit doar prin Sfintele Taine. Creștinul veritabil îi dă Cezarului doar cele făcute de om și păstrează pentru Dumnezeu cele Create dintru început.
  • 1 day ago
    Să faci rău este foarte ușor, este la îndemâna oricui, însă când să faci o faptă bună, toate ispitele se năpustesc asupra ta. În primul rând, diavolul se luptă cu tine să n-ajungi să faci binele, îți dă lene, gând de amânare … Dacă totuși ai trecut la treabă, el se luptă ca să te dărâme cumva, să greșești, sau chiar să ajungi să faci rău din binele pe care ți l-ai propus. Iar dacă ai reușit, totuși, să săvârșești fapta bună, el îți dă gând de mândrie ca să te lauzi și să pierzi astfel întreaga osteneală. Viclean mai e diavolul!
  • 1 day ago
    Astăzi: nu ai mască? Nu mai poți întra în nici un magazin sau mijloc de transport public. Mâine: fără card bancar nu mai poți plăti nimic. Banii cash nu o să mai fie acceptați. Poimâine: nu ești vaccinat? Nu mai ai voie sa călătorești, nu mai poți fi angajat de nici o firmă, sa te miști liber sau să folosești mijloacele de transport public . În viitorul apropiat: nu ai chip implantat în mâna dreapta?... sau nano-cip activat prin satelit?... atunci nu mai ai acces la absolut nimic!...
  • 1 day ago
    "Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite!
  • 1 day ago
    Mintea este curată atunci când se leagă de Dumnezeu, atunci când nu dăm nici o importanţă ispitelor. Se întâmplă ceea ce se petrece cu maşinile şi cu câinii: când depăşim un câine, acela continuă să latre, dar la un moment dat oboseşte şi se opreşte. Astfel şi cu ispitele: trebuie ca mintea să se lipească de Dumnezeu şi să nu gândească la nimic altceva. În felul acesta putem înfrunta ispitele. Sfântul Sofronie Saharov
  • 2 days 14 hours ago
     
  • 3 days 12 hours ago
    Sfantul Ierarh Ghelasie de la Râmeț a trăit în secolul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeț din Munții Apuseni și apoi ca egumen al Mănăstirii Râmeț din județul Alba. Pe peretele bisericii de la Râmeț, perete care desparte naosul de pronaos, se afla gravată  inscripția: "Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic". Această inscripție este prima mențiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre.
  • 4 days ago
    Eu vă spun, după 60 de ani de preoție: sunt și călugăr, sunt și creștin, sunt și pustnic. Am dreptul să apăr Adevărul. E lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani - să susținem Adevărul! Puteți să mâncați orice, să beți orice, dar să fiți în Adevăr! Unde e Adevărul, acolo e Biserică. Și dacă un ins o susține acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el.  V-am spus: să știi să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Nu apărăm un cozonac frumos de Paste. Apărăm Adevărul, care reprezintă Biserica și Veșnicia, Creatorul!
  • 4 days 23 hours ago
    Biserica Ortodoxă îi prăznuiește astăzi pe doi dintre cei mai râvnitori Apostoli ai lui Hristos și anume pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
  • 4 days 23 hours ago
    Mitropolitul Ambrosie de Kalavrita (Biserica Greciei) consideră că noul coronavirus este un plan al forțelor demonice care duce umanitatea la pecetea lui antihrist. La 25 iunie 2020 fostul Mitropolit de Kalavrita și Aigio al Bisericii Ortodoxe Elene Ambrosie (Lenis) a declarat că sub pretextul vaccinului împotriva noului coronavirus omului îi va fi implantat un cip cu pecetea lui antihrist, relatează site-ul „Romfea”.
  • 6 days ago
  • 1 week 1 day ago
    Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina. Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Pana si dispretul ni se parea un efort. Tara nu ne putea fi o problema decat negativa. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsa reusita. Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indraznind dispretul dulce al lipsei de menire. Biata tara, era o pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag.
  • 1 week 2 days ago
    Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, miercuri, un proiect de lege prin care se declară ziua de 16 august ca Ziua naţională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni şi de conştientizare a violenţelor împotriva creştinilor. Au votat "pentru" 258 de deputaţi, iar 40 s-au abţinut.
  • 1 week 2 days ago
    Crezul şi tăria Ortodoxiei [1] – Preot Ilarion V. Felea Voi sunteţi Biserica lui Hristos…(1 Corinteni 12:27)
  • 1 week 2 days ago
    Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.
  • 1 week 2 days ago
    Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: “LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Corneliu Zelea Codreanu
  • 1 week 3 days ago
     
  • 1 week 3 days ago
    După ce mai multe universități românești, printre care Universitatea din București și Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, au deplâns adoptarea în Parlamentul României a legii care interzice propaganda gender în învățământ, argumentând că este o ingerință politică în educație și că universitățile au nevoie de libertate de dezbatere pentru orice idei, inițiatorul legii, senatorul Vasile Cristian Lungu, le-a transmis câte un memoriu în care cere clarificări cu privire la poziția lor.
  • 1 week 3 days ago
  • 1 week 5 days ago
    O societate bolnavă, sintetică, sedată, anesteziată, dependentă de chimicale, era logic să ajungă la o dictatură medicală.
  • 1 week 5 days ago
    Când diavolul și slujitorii lui satana văd omul săvârșind lucrarea lui Dumnezeu, se încarcă cu ură. Îl atacă. Creează situații și probleme. Suferința provine din atacurile diavolului și ale lumii invidioase și nelegiuite. Așa se definește necazul credincioșilor. Trebuie să înțelegem.
  • 1 week 5 days ago
    Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii! Cuviosul Gavriil Georgianul
  • 2 weeks ago
    Un număr de 27 de personalități publice române, incluzând medici, ingineri, economiști, profesori universitari, avocați, au semnat un „Apel către cetățenii români”, în condițiile „de criză sistemică la nivel global, când, în mai toate democrațiile lumii, sub pretextul „siguranței colective”, atacul asupra libertăților individuale este fără precedent”, se arată în documentul trimis pe adresa ActiveNews.
  • 2 weeks ago
    În această perioadă de criză sistemică la nivel global, când, în mai toate democrațiile lumii, sub pretextul „siguranței colective”, atacul asupra libertăților individuale este fără precedent, considerăm că este de datoria noastră să lansăm un apel către toți românii de bună credință. Evoluțiile de până acum arată că lupta împotriva epidemiei Covid-19 a devenit un alibi pentru încălcarea drepturilor inalienabile ale cetățenilor, precum și pentru restricționarea nejustificată și disproporționată a libertăților lor fundamentale, inclusiv exercitarea libertății religioase, de expresie și de mișcare.
  • 2 weeks 4 days ago
    Talcuire cutremuratoare la Apocalipsa a Sfantului Ierarh Nou Mucenic Ermoghen al Tobolskului si Siberiei In vremurile antihristului locul idolilor va fi luat de stapanire, care va cere inchinare pentru sine, iar cel ce va respecta legile civice ale societatii, desi fara a aduce direct vreo atingere credintei, va fi partas al acestei stapaniri. Atunci se va face despartirea celor buni de cei rai, potrivit voii lui Dumnezeu, a urmasilor lui Hristos de slugile lui antihrist.
  • 2 weeks 4 days ago
    Lumea este plină de vorbe, dar puțini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. De la cuvinte trebuie să trecem și la fapte, că după faptele tale te voi judeca, zice Domnul. Noi, cei de azi, suntem oameni păcătoși. Noi trebuie să vorbim puțin și numai ce este de folos spre lauda Lui Dumnezeu. Părintele Paisie Olaru
  • 2 weeks 4 days ago
    Cand am inceput sa le predic in numele Preasfintei Treimi, au ramas consternati si entuziasmati. Pe grefier il durea mâna, tot scriind cu greseli, iar eu nu mai terminam. E o întreagă carte propovaduirea aceasta repede si curgatoare, clara si lapidara. Dar mie nu imi este a ma lauda, decat in numele Domnului nostru Iisus Hristos. Procurorul acuzator mi-a pus doua intrebari ca sa ma incurce : Cu cine ai avut legaturi? Ce ai mancat in acest interval al misiunii? Am raspuns prompt: Cu Hristos si pe Hristos euharistic! I-am intrebat: Ce ati gasit la mine? Bombe,arme? Nu aveam decat Sfanta Cruce si toate cele ale Bisericii prigonite!
  • 2 weeks 4 days ago
    “Atunci când vedeți că vor începe lupta împotriva Sfintei Împărtășanii, să știți că Antihrist se află pe drum”. PĂRINTELE ELPIDIE VAIANAKIS: “ACUM ÎNCEPE ULTIMA PRIGOANĂ A BISERICII”. Apatia conducătorilor bisericești și indiferența creștinilor – printre armele prin care satana luptă Biserica printr-o PRIGOANĂ MUȘAMALIZATĂ.  
  • 2 weeks 4 days ago
    Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem Ție, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile,
  • 2 weeks 5 days ago
  • 2 weeks 5 days ago
  • 2 weeks 6 days ago
    Marea înșelăciune provine din faptul că: Deși se păstrează majoritatea detaliilor exterioare ale turnului (forma exterioară a cultului Bisericii), se surpă din temelie principiile - dreapta credință, dogmele, sfintele canoane și Sfânta Tradiție - care au rolul de a păstra Duhul adevărat al Sfintei Biserici.
  • 2 weeks 6 days ago
    Un document intern de 93 de pagini întocmit de mai mulți experți medicali externi, la comanda Ministerului de Interne de la Berlin, denunță măsurile adoptate de autoritățile germane împotriva noului coronavirus. Guvernul federal german și mass media centrale de la Berlin încearcă să gestioneze un uriaș scandal, declanșat după publicarea pe căi neoficiale a unui raport întocmit de Ministerul de Interne german, în care se contestă retorica adoptată de autorități cu privire la epidemia de coronavirus.

Personalități ale Ortodoxiei Românești

Data nașterii:
Locul nașterii: Pârscov - Buzău
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
Data adormirii:

Biblioteca - Cărți Creștin Ortodoxe

Despre semnele sfârșitului
Anonim
Editura CHRISTIANA - S.O.S Medical - Teologia sexualităţii
DR. GENOVEVA TUDOR / RĂZVAN CODRESCU