Talmudul - cartea „sfântă” a „poporului ales”

«Chestiunea evreiască» - de Paul Everac (1992)

Chestiunea evreiască se pune astăzi într-un context cu totul schimbat. Evreii nu mai sînt o mică minoritate, ci o mare putere mondială, după părerea noastră, cea mai mare. Această putere e difuză şi ocultă. Spre deosebire de statul naţional Israel, ce rămîne vulnerabil, reţeaua internaţională evreiască este, astăzi, indestructibilă. Ea domină politica mondială, influenţează hotărîtor raportul de forţe, poate destructura economiile, poate asigura redresarea unor ţări. Ea poate propulsa oameni ce-i sînt devotaţi sau apropiaţi, poate crea cursuri publicitare şi valutare, acorda premii supreme, distribui agenţi în toată lumea, inspira sediţiuni, condamna sau compromite şi, de cele mai multe ori, nu cu mîna proprie ci prin influenţă. Ea stăpîneşte astăzi cele două mari pîrghii hotărîtoare în dezvoltarea lumii: pe cea financiară şi pe cea culturală, de la ştiinţific, pînă la spiritual. Ea stăpîneşte pretutindeni propaganda. Vreme de sute de ani, evreimea, refulată de peste tot, a aspirat la o asemenea dominaţie; astăzi o are. Puterea ei, centralizată ocult, se poate acum revanşa copios.

Ca să ajungă aici, neamul evreiesc a trebuit să dezvolte calităţi excepţionale: o minte trează şi combinatorie; o voinţă nedomolită de a servi bine pe alţii, pentru a se servi în final pe sine; de a se amesteca în treburile altora, pentru a le face mai curînd ale sale. Un simţ practic şi bănesc fără egal completat cu rapacitate şi necruţare. O solidaritate exemplară, unică, cu cei de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, solidaritate rezemată pe ideea destinului comun, oarecum rătăcitor şi apatrid, şi consolidată prin persecuţie. În fine, o religie de bronz, inflexibilă în habotnicia ei şi, în ciuda unor aparenţe mai degrabă ridicole, tradiţionalistă în exces.

Se poate adăuga şi faptul că o reţea care pare fragilă şi labilă, fără mari înrădăcinări şi aparenţe ostensibile, devine, chiar prin asta, invulnerabilă. Secole de aparentă umilinţă au camuflat o superbie fără seamăn. Cerînd mereu toleranţă de la alţii, prinţi, seniori, potentaţi, evreii au devenit astăzi poporul cel mai intolerant. Fiind sediţioşi, corozivi cu toate sistemele închegate, ei şi-au închegat cel mai indeşirabil sistem. Au fost mereu agenţi ai unor revoluţii în care se exprima dispreţul lor pentru Lumea-aşa-cum-e, cea oprită în structuri unitare şi geloase de impenetrabilitatea lor. Au zgîlţîit toate aceste structuri, făcîndu-şi loc în noile stări revoluţionare, cîştigînd preponderenţă oriunde se schimba ceva. Au provocat şi speculat schimbările, toate. Au agitat idei generoase, fără să-şi uite niciodată interesul, nevoia de dominaţie. Au dat un impuls hotărîtor socialismului de alaltăieri, comunismului de ieri; aşa cum dau liberalismului de astăzi.

Nu s-au amestecat direct, ci prin instigare oblică. Şi-au creat mereu, cu o răbdare neobosită, reţele interstatale, internaţionale, au pus pe tapet atît internaţionalismul socialist, cît şi cosmopolitismul de nuanţă liberală. Au sprijinit toate revoluţiile formale din literatură şi arta, destructurînd formele fixe, canonice, rupînd discursul, în numele unui modernism dizolvant de tradiţie, bineînţeles de tradiţiile altora. Cu o minte speculativă inegalabilă, au fost dogmatici cînd a fost nevoie şi antidogmatici cînd interesul le-a cerut-o, neîncurcîndu-se cu nici o consecvenţă alta decît fidelitatea faţă de propria lor seminţie şi de hălăduirea ei. Cînd comunismul i-a decepţionat au determinat abolirea lui.

Cînd dictatorul român i-a subapreciat, punînd un accent în plus pe partida arabă, s-au raliat la pieirea lui. Au antene nevăzute întinse aproape peste tot, direcţionează cultura întregii lumi civilizate, de la ruşi la americani, chiar dacă nu deţin pretutindeni poziţii la vedere. Propovăduiesc şi comercializează libertinajul distructiv, ei rămînînd lucizi şi austeri. Sînt promotorii estetismului dizolvant şi ilogic-steril, ei rămînînd de o logică implacabilă şi de o riguroasă cazuistică talmudică. Fac prozelism ateu, ei avînd bigotismul cel mat tranşant.

Prin spiritul lor, evreii au reuşit să materializeze lumea, să pună banul drept criteriu suprem, din clipa în care banii s-au adunat, cei mai mulţi, la ei. Acest proces a început de secole, cu primii zarafi şi cămătari. Azi ei fac zarafie şi cămătărie la scară planetară. Au inoculat doctrinar ruşilor un materialism dialectic şi istoric, iar americanilor un pragmatism, – care nu e mult altceva. Altădată, împrumutau bani prinţului deconfit şi obţineau privilegii. Acum, prinţul pe care-l ţin de bani e Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, de la care obţin privilegii şi preeminenţe peste tot, fiind adînc, indestructibil împlîntaţi în ruajul economic al acestei ţări şi, plecînd de aici, bancherii lumii. Afară de Japonia, cele mai multe din marile economii pot fi rapid întoarse pe dos de finanţa evreiască.

O asemenea putere e redutabilă şi orice opoziţie directă pare o copilărie. În momentul de faţă, orice antisemitism local e disproporţionat, simplă tiradă verbală sau instigare fără efect. Trebuie recunoscut că evreii nu pot fi în nici un caz contracaraţi din dominaţia la care, cu atîta osîrdie, au ajuns. Trebuie descifrat numai ce doresc ei să obţină politic, ca ipoteză, din supremaţia lor economică (şi, în mare parte, culturală). În primul rînd, ar fi logic să vrea fărîmiţarea etniilor. Pentru asta, ele ar trebui puse în opoziţie, instigate, separate, mărunţite. Din ele ar trebui să dispară, în favoarea unui internaţionalism pacific, orice ferment de ethos naţional sau religios, orice încrîncenare provincial-locală, avînd iz naţionalist şi, deci, xenofob. Ar trebui, apoi, admis pragmatismul ca normă generală, creată o bunăstare medie, satisfăcute nevoile mai elementare de viaţă, de cultură, prin simili-uri artistice, uşor comercializabile şi prin îngăduinţe confortabil-operaţionale, la preţ scăzut. Să ai cît îţi trebuie, ca să poţi trăi şi munci fără gînduri duşmănoase, ori de preempţiune.

În al treilea rînd, acest popor, de o extraordinară acuitate organizatorică şi de o forţă de insinuare fără egal, va dori, probabil, să organizeze lumea, ca pe un contoar, avînd în actul de „exploatare luminată” partea leului. În forma asta, fiii lui Israel se vor găsi, în fine, la adăpost. E adevărat că mai au în cale o tulburătoare lume arabă şi una redutabilă asiatică, dar nici ele nu sînt inexpugnabile. Turbulenţii arabi, după peripeţia irakiană, vor fi o vreme mai prudenţi; aşa cum şi comuniştii antisemiţi din Estul european au devenit mai circumspecţi. Nici China sau India nu sînt chiar de capul lor, iar niponul nu riscă să rămînă în afara jocului, sau în răspărul lui cu toată excelenţa sa ştiinţifico-tehnică. Cunoaşte şi el interdependenţa şi interconexiunea. Ştie ce sînt alea afaceri, cine are piaţa de credite în mînă. Şi cine minuieşte braţul armat al Americii, ca şi filozofia ei politică.

În această situaţie, cei 30.000 de evrei din România nu mai reprezintă o minoritate, ci o diasporă. Rabinul lor nu mai e un şef de cult, ci un ambasador. Ambasadorul lor e un om politic de anvergură. Politica românească „faţă de evrei” se subordonează politicii faţă de Marile Puteri. Desigur, principala incomoditate a evreului e că, în primul rînd, e evreu şi apoi orice altceva. Dar ce lecţii pentru noi românii! Dacă am şti să învăţăm! Unde ne e luciditatea, răceala metodică, perseverenţa diabolică? Unde ne e coeziunea de neînfrint pentru cel de sîngele nostru?

Unde ne e puterea religioasă fanatică, nedomolită? Unde ne e simţul chiverniselii, politeţea, onctuozitatea, viclenia, necruţarea şi extraordinara solidaritate comparabilă cu a acestui popor, cu adevărat „ales”? De ce pot 30.000 de oameni să ne influenţeze sau chiar domine economic, politic, cultural? De ce pot să ne dezbine şi să se joace cu sentimentele noastre? Să ne dicteze sau să ne refuze valorile? Răspunsul este: fiindcă au învins. Nu numai în România, ci aproape pretutindeni. L-au învins pe Kohl şi pe Walesa. Stau de vorbă cu Bush şi au stat cu Gorbaciov de la egal la egal. Discută cu Papa.

Calităţile lor s-au dovedit pînă la urmă eminente, cuceritoare. Rămîne să stabilim cu această mare forţă un modus vivendi care să ne dea dreptul de a trăi, în continuare, ca popor şi de a afişa unele culori ale identităţii noastre, fără să fim excluşi de la beneficiile comunităţii mondiale şi europene. Căci avem şi noi (dacă avem) de edificat ceva. Dar nu în domeniul exclusivului, ci în domeniul acceptabilului. Şi avem de apărat ceva. Dar nu cu armele violenţei, ci ale excelenţei spirituale.

Avem, în fine, de sedimentat ceva. Dar nu prin mijlocirea acţiunii, ci a reacţiunii.

Paul Everac

Paul Everac despre evrei

Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de-a ajunge la bani, de-a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să-l duci de nas pe client ca să-ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n-o poate practica oricine: să-ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu-ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s-o facă.

Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându-l ţării (ceea ce nu prea face niciun alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într-unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să-şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant. Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu.

Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe „goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu-i cunoaşte tainele sfinte, n-are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. „Poporul ales” nu are nevoie de competitori. Dumnezeu i-a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi-a ales fără greş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi-a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i-au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într-o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i-a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l-a înzestrat corespunzător.

Deci Hitler, venind în fruntea altui „popor superior”, ba chiar a unei „rase superioare”, s-a văzut infuzat de acest „popor ales” (sau chiar „rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăieri adunat, ci difuz, – dar cu atât mai solitar.

Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă. Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i-au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene). Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s-a mulţumit să-i împrăştie, să-i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul „etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s-a străduit să-i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică.

Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!

Din «Discursul unui septic sceptic – Mitologia Nazistă»