Minuni cu Copii Născuţi şi Nenăscuţi

Autor
Maica Macaria - egumena Mănăstirii de la Nea Macri
Colecția
Noi minuni ale Sfântului Efrem
Introducere

Sfântul Efrem s-a născut în oraşul Trikala în anul 1384. Din anul 1393 această localitate a căzut în mâna turcilor lui Baiazid I, care stăpânea atunci întreaga regiune a Tessaliei. Din 1395 în Tesalonic a început răpirea copiilor de către turci. Se furau copii şi adolescenţi, cu vârste între paisprezece şi douăzeci de ani, dar şi mai mici.

 

La vârsta de numai paisprezece ani, Sfântul Efrem, pe numele său de botez Constantinos Morfis, a fost nevoit să părăsească casa părintească, pe mama sa văduvă şi pe cei şapte fraţi. Aceasta a făcut-o pentru a nu fi înregimentat cu forţa în armata turcească ca ienicer. A îmbrăţişat cu mult zel viaţa monahală în Mănăstirea Buneivestiri din „Muntele celor neprihăniţi” din Atica.

 

În anul 1416 turcii au prădat peninsula Atică şi l-au silit pe guvernatorul Atenei, Antonie Atzaghioli, să se declare vasal al sultanului. În anul 1424 otomanii au intrat cu forţa în Mănăstirea Buneivestiri şi au trecut prin tăişul sabiei pe părinţii de acolo. Sfântul lipsea, fiind atunci în peşteră, sus în munte. Întorcându-se la mănăstire a găsit trupurile neînsufleţite ale monahilor după care a plâns îndelung. În anul următor, la 14 Septembrie, turcii s-au întors şi, găsindu-l pe sfânt, l-au supus caznelor cu o barbarie rar întâlnită, timp de opt luni şi jumătate, cum numai Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Ecaterina, Varvara şi alţii au mai fost torturaţi. La sfârşit l-au spânzurat cu capul în jos într-un copac, în curtea mănăstirii. Au legat lemne aprinse de trunchiul copacului şi l-au pironit pe sfânt cu cuie groase. În mijlocul flăcărilor sfântul se ruga stăruitor. A primit cununa muceniciei la 5 Mai 1426, trecând la Domnul în zorii acelei zile, la ora 9 dimineaţa.

 

Despre Maica Macaria, egumena Mănăstirii de la Nea Macri, cea învrednicită de Dumnezeu să găsească moaştele Sfântului Efrem

 

Maica Macaria, după numele său laic Margarita Desipri, s-a născut pe 12 martie 1911 în satul Falatado din Insula Tinos, din părinţi evlavioşi, având un bunic preot din partea mamei pe care l-a îndrăgit nespus de mult, părintele Antonie. Familia Desipri a fost binecuvântată cu naşterea a mulţi copii, dintre care două fete au devenit monahii, iar unul dintre băieţi preot, Andrei, singurul care mai trăieşte astăzi.

Margarita a intrat în viaţa monahală ca novice la 11 decembrie 1930, iar peste doi ani a depus voturile monahale. După trei ani a primit marea schimă în Mănăstirea Sfântului Ierotei.

Domnul o chema la nevoinţe deosebite. Pe timpul ocupaţiei şi-a făcut simţită prezenţa binevoitoare în închisorile de femei din Atena.

În vara anului 1945, vizitând localitatea Nea Macri din peninsula Atică, a urcat să aprindă o căndeluţă între ruinele a ceea ce avea să i se descopere ulterior ca fiind Mănăstirea stavropighie de călugări de odinioară din „Muntele celor neprihăniţi”. încă de atunci a început să simtă că acel loc este un loc sfânt. Un loc unde, cu voia lui Dumnezeu, va rămâne până la sfârşitul vieţii. Şi-a încropit o chiliuţă şi a continuat acolo viaţa monahală, noaptea lucrând pentru a-şi asigura cele absolut necesare traiului şi ziua, în afară de slujbe, cercetând ruinele vechii bisericuţe a Buneivestiri şi ale chiliilor de odinioară. A trăit în condiţii aspre, încălzită iarna de focul rugăciunilor arzătoare către Dumnezeu, având drept acoperire numai o învelitoare lăsată de un cioban care descoperise că acolo trăia cineva.

Dumnezeu o chema la descoperiri minunate, făcându-i cinstea de a fi cea căreia i s-a descoperit locul moaştelor unuia dintre părinţi, moaşte ale căror urme le căuta cu înfrigurare. Povesteşte singură mai departe: „Aşa cum stăteam între ruinele vechii mănăstiri, unde pronia dumnezeiască îmi purtase paşii, mă gândeam la timpurile de odinioară când oamenii mărturisiseră credinţa ortodoxă cu preţul vieţii lor şi ale căror moaşte puteau fi răspândite în multe locuri.” Când curăţa ruinele bisericii se gândea că se află pe un loc sfânt şi îl ruga deseori pe Dumnezeu s-o învrednicească să vadă pe unul dintre părinţii care trăiseră pe timpuri acolo. A trecut destul de mult timp până când, într-o zi, o voce lăuntrică i-a spus: „Sapă acolo şi vei găsi ceea ce doreşti” – şi, în mod minunat, i-a fost indicat un anumit loc din curtea mănăstirii.

A arătat locul unui muncitor pe care îl chemase să o ajute la treburile mănăstirii. Acesta la început nu a vrut să sape în locul indicat de ea, ci în alte locuri. L-a lăsat să facă precum voia, dar în acelaşi timp se ruga să dea doar de locuri stâncoase, ca în cele din urmă să sape acolo unde îi fusese indicat. Aşa s-a şi întâmplat. După trei patru încercări eşuate a venit şi a săpat unde îi arătase maica.

Mărturii că acolo existase o chilie de monah erau şemineul, trei nişe şi un perete pe jumătate dărâmat. Locul a fost curăţat de pietre şi lucrătorul, plin de năduf că nu găsise nimic mai înainte, se apucă nervos de săpat. „Nu te grăbi, nu te osteni peste puteri, ia-o mai încet” l-a sfătuit monahia. Muncitorul continua însă în acelaşi ritm. „Poate fi cineva înmormântat aici, te rog, ai grijă”, continua să îl sfătuiască maica Macaria. Înciudat omul a întrebat-o: „Chiar crezi că este adevărat ceea ce îţi închipui?” Într-adevăr, mărturiseşte maica mai departe, era foarte sigură, de parcă l-ar fi şi văzut pe acela pe care îl căuta. La aproximativ un metru şi şaptezeci adâncime cazmaua a dat la iveală capul omului lui Dumnezeu, cum l-a numit maica. În acelaşi timp o mireasmă plăcută s-a răspândit în jur. Muncitorul a rămas şocat, nu mai putea articula niciun cuvânt. Monahia l-a rugat să o lase singură. A îngenuncheat şi, cu multă evlavie, a îmbrăţişat moaştele sfântului, simţind tainic în adâncul sufletului mucenicia acestuia. Sufletul i s-a umplut de o neţărmurită bucurie – dobândise un odor de mare preţ. Dând la o parte pământul care încă îl mai acoperea, a putut să îl vadă întreg, chiar dacă rămăsese ascuns până atunci timp de secole. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că fusese cleric. Sentimente amestecate o încercau – să se bucure sau să îl plângă pe cel pe care îl avea în faţă? Cum de se afla acolo? Ce se întâmplase cu el? Ce îi văzuseră ochii? Îşi spuse că desigur s-a petrecut o dramă. A început să plouă şi monahia a aşezat la loc moaştele unde le găsise.

Se înserase deja. Macaria a citit slujba vecerniei, fiind singură atunci în acele locuri unde o adusese Domnul ca să Îi slujească. Deodată a auzit paşi care porneau de jos din mormânt, apoi prin curtea mănăstirii şi care se opriră în faţa bisericii. Maica a mărturisit că a încremenit de spaimă la auzul paşilor apăsaţi şi că era pentru prima dată când se simţea ca şi paralizată de frică. Nici n-a apucat să se întoarcă să vadă despre ce era vorba când a auzit deodată o voce care i-a spus: „Până când mă vei lăsa acolo, jos? Şi omul ăla, care mi-a dezvelit aşa capul!” Macaria s-a întors şi a văzut un om înalt, brunet, îmbrăcat în haine monahale, cu ochi mici, rotunzi, cu uşoare riduri la colţuri, cu o barbă mare, care îi acoperea gâtul. În mâna stângă îi strălucea o lumină, iar cu dreapta binecuvânta.

Maica s-a umplut de mare bucurie, frica i-a dispărut imediat, a prins curaj şi, simţind dulcea povară a responsabilităţii cu care o însărcinase Dumnezeu, i-a spus: „Iartă-mă, mâine de cum se luminează, voi avea grijă de tine. Pe dată sfântul s-a făcut nevăzut şi slujba Vecerniei a continuat în linişte.

A doua zi de dimineaţă, după Utrenie, maica Macaria a luat sfintele moaşte, le-a spălat, le-a curăţat de pământ şi le-a dus în altar, într-o mică firidă. A aprins şi o căndeluţă. În noaptea următoare l-a visat pe cuviosul lui Dumnezeu în biserică. În stânga acestuia era o icoană foarte frumoasă, pe care el o ţinea îmbrăţişând-o cu o mână. Era din argint, lucrată de mână. Alături era un sfeşnic, iar monahia a visat că i-a aprins o lumânare din ceară curată. În acel moment s-a auzit o voce care i-a spus: „Îţi mulţumesc mult. Mă numesc Efrem.”

A trecut ceva timp de la acele întâmplări şi maica era oarecum nedumerită în legătură cu cele întâmplate. Într-o seară, după Vecernie, în timp ce voia să închidă uşa bisericii, a auzit trei bătăi ca un sunet de mătănii de chihlimbar. A înţeles că sfântul îi dădea iarăşi semne, a intrat în biserică, a aprins o lumânare şi s-a rugat. Deodată s-a simţit învăluită de o mireasmă extraordinară, de parcă s-ar fi aflat în rai. S-a simţit însă în acelaşi timp şi nevrednică de toate câte i le descoperise Dumnezeu în acele locuri.

Capitole

Muntele neprihăniţilor

Nu este întâmplător faptul că Dumnezeu a condus paşii Sfântului Efrem în muntele aşa-numit „al neprihăniţilor”, întrucât, potrivit tradiţiei, aici încă din secolele X-XI s-a aflat o veche vatră sihăstrească. Existau pe atunci nenumărate schituri împrăştiate, care împodobeau acele locuri nu numai prin viaţa curată a vieţuitorilor de acolo, dar şi prin frumuseţea pe care o dădeau pinii, măslinii şi o mulţime de arbuşti de diferite feluri. Urmând exemplul altor oameni ce îşi închinaseră viaţa lui Dumnezeu – în rândul cărora se puteau număra chiar şi voievozi– a venit să vieţuiască aici, înaintând în virtute, cel ce avea să devină mai apoi Sfântul Efrem. A sosit la minunata Mănăstire a Buneivestiri, care constituia pe atunci centrul duhovnicesc al întregii regiuni. Aici avea să îşi trăiască întreaga viaţă pustnicească. Râvna sa a fost încununată de către Dumnezeu prin muncile groaznice la care a fost supus la moartea sa, prin chinurile pe care le-a îndurat între 14 septembrie 1425 şi 5 Mai 1426, când a trecut la cele veşnice.

Maica Macaria, ai cărei paşi au purtat-o peste ani pe aceleaşi meleaguri, povesteşte…

„Eram în ajunul marii Sărbători a Buneivestiri a anului 1965 şi aveam obişnuita priveghere de toată noaptea. Timpul se scurgea încet în psalmodii, cântări liturgice, troparul Buneivestiri…” Când Sfânta Liturghie a ajuns la momentul prefacerii Cinstitelor Daruri, maica Macaria a avut dintr-odată o vedenie minunată: altarul strălucea tot, auriu şi se făcea că din fresca Buneivestiri coborau până la pământ raze luminoase, înguste ca nişte lame de spadă. A auzit şi o voce care spunea: „Într-o vreme ca cea de astăzi mănăstirea aceasta sărbătorea cea mai strălucită sărbătoare a sa!” Monahia a fost cuprinsă de o dorinţă nestăvilită de a afla şi alte amănunte. A întrebat: „Trăia şi Sfântul Efrem în acea vreme?” Şi vocea i-a răspuns: „Această sărbătoare o avea Sfântul Efrem la mare cinste, prăznuind-o la întreaga ei strălucire şi acum… de ce? De ce? De ce?”

Maica Macaria precizează că nu vedea pe nimeni, doar auzea vocea aceea cerească. Ultimele cuvinte le-a auzit rostite cu multă tristeţe şi durere nesfârşită. Despre hramul vechi al mănăstirii, acela al Buneivestiri, aveau să scrie mulţi oameni ai Bisericii, clerici şi laici, dar cele ce s-au întâmplat la acea slujbă de noapte au mişcat-o adânc pe egumenă, întărind-o în întreaga activitate legată de destinul mănăstirii.

Tot maica Macaria istoriseşte că avea o femeie angajată la fundaţia de pe lângă mănăstire, care avea grijă de copii. femeia avea o nepoţică ce mânca acolo. Într-o noapte, când femeia nu putea dormi, l-a văzut pe sfânt că se apropie de patul fetiţei. Fetiţa s-a speriat. „Nu te teme, fata mea, sunt Sfântul Efrem”, i-a spus şi a mângâiat-o pe creştet. Femeia i-a mărturisit stareţei că de acolo de unde era ea nu şi-a dat seama cine este. Luând silueta drept aceea a egumenei, a strigat-o pe nume. a văzut deodată un bărbat, înconjurat de lumină multă, ţinând în mână macheta unei biserici, care s-a prezentat: „Sunt marele mucenic Efrem.” Pe dată femeia i-a căzut la picioare şi sfântul a continuat: „M-am născut la 14 Septembrie, Ziua Sfintei Cruci, şi tot la 14 Septembrie de Ziua Sfintei Cruci a început mucenicia mea, când aveam 42 de ani. Să îi spui Macariei să îmi ridice un proschinitar în cotitura drumului. Acolo obişnuiam să stau ca să mă odihnesc”. Mai auzi femeia: „Mormântul mi-a fost o peşteră. Barbarii şi mort mă torturau.” Femeia s-a întrebat şi s-a rugat ca sfântul să îi descopere locul unde dorea să fie construit proschinitarul. L-a văzut şi altă credincioasă pe sfânt şi toate au aflat apoi locul exact unde avea să fie construit un mic proschinitar în formă de bisericuţă. Mai apoi, s-a aflat de la un domn în vârstă, Barba Gheorghios, că, exact în acel loc, în urmă cu treizeci şi cinci de ani a văzut un călugăr foarte trist care stătea şi se uita spre locul unde avea să se construiască mai apoi mănăstirea. A fost atât de impresionat, încât nu l-a uitat, recunoscându-l peste ani în icoana de la proschinitar.

Mesajul din 29 Aprilie 1966 despre mucenicie

„Eram plină de nelinişte în acea noapte, mărturiseşte monahia Macaria, nu puteam să-mi găsesc locul, nici să mă întind în pat, nici să stau în fotoliu… Ora trei din noapte m-a găsit în fotoliu şi, cum stăteam aşa, undeva la dreapta mea am văzut un monah cu o înfăţişare foarte ascetică, cu părul căzându-i în neorânduială pe umeri. Era foarte palid şi purta o rasă veche zdrenţuită de culoare verde închis. De îndată ce l-am privit mai atentă, pacea a pus stăpânire pe inima mea şi o bucurie nedesluşită a prins a se înfiripa în sufletul meu. Deodată l-am văzut lângă mine. Venise fără să păşească. S-a aplecat şi a şoptit cu multă evlavie cele ce urmează: « Sfântul Efrem şi-a încheiat viaţa muceniceşte, sub turci, în anul 1426, la 5 Mai, la ora nouă şi jumătate. »”

Monahia s-a gândit că ar trebui să noteze cele auzite, şi atunci a auzit iarăşi aceleaşi cuvinte, repetate de mai multe ori.

Dimineaţa le-a povestit şi celorlalte monahii despre lucrurile minunate pe care le trăise. În seara următoare o altă monahie a avut un vis în care i s-a descoperit întreg martiriul sfântului. Acesta fusese legat cu capul în jos de un copac puternic. În mijlocul pântecelui i s-a pus un lemn gros încins, şi corpul, bătut în cuie, îi ardea… Nelegiuiţii care au făcut acestea stăteau deoparte, privind. Având flacăra credinţei însă mult mai puternică, sfântul a îndurat teribilele torturi.

Din momentul în care au aflat cum s-a sfârşit viaţa sfântului, maica Macaria i-a luat moaştele din sfântul altar şi le-a aşezat cu evlavie în faţa icoanei sale. Atunci, mărturiseşte, s-a întâmplat un lucru minunat şi asta în timp ce la altar se slujea… Icoana cea mare a Sfântului a făcut un zgomot puternic. De asemenea, moaştele au început să scoată zgomote, pe rând, cele mari, cele mici şi apoi toate împreună. Apoi, monahiile l-au văzut pe sfânt că umblă printre ele încălţat cu papuci şi îmbrăcat cu rasă. Sfânta mireasmă care o răspândea în urma sa purta adieri cereşti.

Vindecări ale unor paralitici

Într-un an, înainte de slujba de priveghere în cinstea Sfântului Efrem, a fost adus un paralitic, purtat ca un obiect de la poarta mănăstirii până în biserică. Acesta, când s-a văzut înăuntru, a început să plângă cu sughiţuri, mărturisindu-şi viaţa păcătoasă de până atunci. Şi-a mărturisit vinovăţia în faţa sfântului, spunând că ştie că îşi plăteşte păcatele cele multe, dar, l-a rugat să îi fie milă de el şi să îl vindece pentru a se întoarce sănătos la copiii lui. Toată biserica a început să plângă cu el. Ajungând la mormântul sfântului, omul a început să strige din ce în ce mai tare. La un moment, dat mulţimea l-a văzut că se ridică singur în picioare, făcându-şi semnul crucii, şi începe să meargă alături de ceilalţi spre mormântul Sfântului. Ce lucru de nedescris!

De sus, de unde îşi avea casa, cobora apoi la cafenele şi taverne pentru a mărturisi oamenilor minunea care i se întâmplase.

 

Lângă ferma de lângă proschinitarul mănăstirii era un paralitic ţintuit la pat de multă vreme. Cei din casa bolnavului au venit de multe ori la mănăstire şi în genunchi l-au rugat cu lacrimi pe sfânt să îl ajute. Rugăciunea cea fierbinte nu a întârziat să fie ascultată. Paraliticul s-a făcut bine, muncea acum pentru a-şi întreţine familia şi toţi ai casei îi dădeau slavă lui Dumnezeu şi îi aduceau mulţumiri sfântului pentru binefacerile revărsate.

„Vreau ca mormântul să fie în biserică…”

Monahia Macaria istoriseşte despre construirea bisericii de la Nea Macri, a cărei terminare a coincis cu editarea primului volum cu minunile sfântului, mărturii vii ale purtării de grijă neîncetate a Sfântului Efrem.

Biserica, atât de dorită de către toţi vieţuitorii de acolo s-a construit odată cu sosirea aici – prin iconomie dumnezeiască, după spusele maicii – a unor pietre vechi de la o clădire ce împodobea odinioară Atena.

A trecut ceva vreme de când au luat decizia de construire a bisericii. Între timp, maica s-a rugat sfântului să îi dea un semn spre a-i arăta unde doreşte să îi fie mormântul, în biserică sau în afara acesteia. Nu au trecut decât două zile şi a sosit o credincioasă evlavioasă care i-a spus că i-a apărut în vis sfântul şi i-a zis: „Să îi spui stareţei că vreau ca mormântul să fie în biserică…”

O vindecare minunată

Gheorghia Zabetaki din Atena mărturiseşte că avea dureri mari în dreptul inimii şi o durea tare şi capul, neputând să se ţină pe picioare. Fiindcă de patru ani se zbătea aşa, o cuprinsese deznădejdea. Până când cineva i-a dat o carte despre Sfântul Efrem. A citit-o pe nerăsuflate, minunându-se foarte de vindecările citite acolo. L-a rugat pe Dumnezeu să facă în aşa fel încât să se poată bucura şi ea de prezenţa Sfântului. Nici n-a apucat să-şi termine rugăciunea că l-a văzut pe Sfântul Efrem lângă ea spunându-i: „Ce ţi se întâmplă, fiica mea?” „Am dureri de cap şi mă supără şi inima, nu mai pot de durere, ajută-mă, sfinte”. Femeia a început să simtă treptat puterea vindecătoare care i-a luat pe rând durerile, însă nu înainte de a trece prin dureri şi mai mari. Sfântul i-a aşezat la loc toate încheieturile. O mare uşurare a simţit apoi în dreptul inimii. După aceea, sfântul i-a prins capul între mâinile sale şi l-a mişcat cu gesturi bruşte în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos până când bolnava a simţit că îşi revine complet.

Pe când mai era încă lângă ea, l-a auzit spunându-i: „Rosteşte-mi numele, fiica mea. Mă numesc Efrem.” Femeia a repetat după el: „Sfinte al meu, Efrem”. Pentru că, din cauza bolii nu rostise clar, sfântul a pus-o să repete încă o dată şi încă o dată. A treia oară a rostit atât de tare încât copilul ei s-a trezit din somn şi a întrebat-o ce a păţit.

Din acel moment Gheorghia s-a făcut pe deplin sănătoasă. S-a sculat şi a aprins candela. Restul nopţii şi l-a petrecut în rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu şi către minunatul Său sfânt.

Spre dimineaţă a aţipit puţin şi a visat că se află la mormântul Sfântului. La început a auzit o voce care i-a spus că este păcătoasă şi că nu se va închina acolo. Femeia a răspuns că tocmai fiindcă este păcătoasă se va închina. A văzut atunci nişte mâini mari care i-au luat o scară de sub picioare. Cu hotărâre nestrămutată femeia a spus că se va închina, chiar cu riscul vieţii. S-a trezit pe dată în mormântul sfântului şi picioarele i s-au umplut de mir.

Când a ieşit de acolo se făcea că se găsea într-o curte ce părea ruptă din rai. Ce frumuseţi! I s-a spus că era a sfântului. Acolo a văzut o femeie îmbrăcată în negru ce ţinea o tipsie în jurul căreia erau îngeraşi. Mirării ei i s-a răspuns că aceasta era mama Sfântului Efrem, văduvă cu şapte copii.

Sfântul a salvat o tânără de la moarte sigură

În 1974, anul invaziei insulei Cipru de către turci, s-a dat semnalul mobilizării. Cel care mărturiseşte istoria care urmează era unul dintre cei tămăduiţi în chip minunat de către Sfântul Efrem. Acesta i s-a arătat în străinătate şi l-a vindecat minunat de o boală de ochi. Acum primise telefon din Halkida. Sfântul l-a lovit uşor pe umăr pentru a-l trezi: „Scoală-te repede şi du-te în casa vecină, pentru că moare cineva”. Bărbatul, considerând că a visat, s-a culcat la loc. Sfântul l-a trezit iarăşi şi oarecum poruncitor i-a spus: „Scoală-te repede, de ce nu ai făcut ceea ce ţi-am spus? Moare un om. Sunt Sfântul Efrem”. Omul s-a sculat şi s-a dus unde i se indicase. A bătut la uşă, dar nu a primit niciun răspuns. Mai târziu a auzit de undeva dinăuntru un geamăt surd. În zadar a încercat să deschidă uşa. A alergat la poliţie şi a istorisit cele întâmplate. Cei de la poliţie l-au urmat şi au deschis uşa cu forţa. Au găsit o fată care îşi tăiase venele pentru că iubitul ei fusese concentrat în armată. Copila a fost salvată prin intervenţia minunată a sfântului!

Articole Recente

Personalități ale Ortodoxiei Românești

Data nașterii:
Locul nașterii: Comuna Deleni, jud. Cernăuţi
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: Pârscov - Buzău
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data adormirii:

Biblioteca - Cărți Creștin Ortodoxe

Despre semnele sfârșitului
Anonim
Editura CHRISTIANA - S.O.S Medical - Teologia sexualităţii
DR. GENOVEVA TUDOR / RĂZVAN CODRESCU