Ioan Ianolide - deținutul profet

Ioan Ianolide
Data Nașterii
Locul nașterii
Comuna Dobroteşti, jud. Teleorman
Data Adormirii

Copilăria

„Dumnezeu voia să-L descopăr pe Dumnezeu duhovniceşte”

27 ianuarie 1919, comuna Dobroteşti, jud. Teleorman – este ziua în care se naşte Ioan Ianolide, cel de-al doilea fiu al lui Nicolae şi al Ispasiei Ianolide. Tatăl, macedonean de neam, administra moşia Berindeilor, locuind cu familia la Lunca, în apropiere de Dobroteşti. Sora lui, pe nume Maria, profund legată de satul natal, devine profesoară şi se căsătoreşte cu un basarabean, rămânând până la moarte în casa părintească de la Dobroteşti.
Ca orice copil crescut la ţară în vremea aceea a gustat din bucuriile vieţii creştineşti ale satului românesc de la început de veac al XX-lea: „M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim” .
Copilăria i-a fost liniştită. Însă vremurile tulburi în care s-a născut, între dictatura lui Hitller şi a lui Stalin, pecetluiesc destinul mucenicesc al lui Ioan. Sensibil la provocările veacului său, intră în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, în Frăţiile de Cruce, organizaţie naţionalistă de educaţie moral-religioasă. Suflet curat, însetat de adevăr şi de dreptate, se avântă într-o luptă care îi va schimba definitiv cursul vieţii. După absolvirea liceului, datorită situaţiei materiale bune de acasă, merge să studieze Dreptul la Bucureşti, sperând într-o Românie mântuită de păcatele politicianismului burghez şi de ateismul bolşevic: „Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist, dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele. Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă” .

Arestarea

Student în anul I de Facultate este martorul unor schimbări istorice şi sociale majore: România intrase efectiv în cel de-al doilea război mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. „Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciuntiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. (…) Tinerii care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era şef de grup în Frăţiile de Cruce. În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesqieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi şi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi. Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei unde au început anchetele cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan Ianolide. După câteva săptămâni de triere au rămas sub arest şaisprezece inşi. În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale” .

Procesul. Acceptarea fără cârtire a crucii.

În 21 noiembrie 1941 prin sentinţa nr. 2208, Curtea Marţială condamnă pe opt dintre fraţii de cruce arestaţi la 25 de ani muncă silnică: „La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide, a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci (…)” . Astfel începe Golgota celor 23 de ani de temniţă prin închisorile Aiud, Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Galaţi, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla şi Aiud.

„Aiudule, temniţă cruntă…”. Despătimirea.

Ianuarie 1942, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, Ioan este adus la Aiud, închisoare cu un regim de detenţie extrem de dur, cu înfometare şi frig insuportabil, la care se adaugă şi cruzimea directorului penitenciarului, Aurel Munteanu, făcându-le viaţa un calvar. Anii 1942-1944 poartă amprenta unor dureroase frământări şi căutări sufleteşti: „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” .
La „universitatea” de la Aiud are prilejul să-şi completeze cunoştinţele de drept, sociologie, pedagogie, filosofie, dar înclină cu precădere spre desăvârşirea propriului suflet prin rugăciune neîncetată, privegheri şi lectură zilnică din Sf. Scriptură. Momentul ispitirii nu întârzie să apară. Cineva din administraţia închisorii îl chinuieşte ca să mărturisească că el este un bandit, iar acela un om de onoare. Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos” . În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ” . Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil” .

Urcuş spre Înviere cu Valeriu Gafencu.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi oferă lui Ianolide o altă întâlnire crucială pentru prefacerea lui sufletească: „Când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa trăită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui” .


Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă” . Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”

Galda, pătimirile robiei

După cel de-al doilea război mondial, România sărăcită este devastată de lipsa rezervelor de hrană. Foamea se întinde ca o molimă grea peste penitenciarele din întreaga ţară. În iarna anului 1945, printr-o dispoziţie ministerială, penitenciarele sunt nevoite să se autoîntreţină din munca deţinuţilor. Ianolide este transferat la colonia de muncă Galda de Jos împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru pentru a munci pe proprietatea unui moşier într-un regim de semi-libertate. Viaţa de aici nu este deloc uşoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi” – , însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domneşte între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia şi de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. În aceste condiţii Ioan o va cunoaşte pe Valentina, sora mai mică a lui Valeriu, cu care se va logodi în biserica coloniei urmând să se căsătorească după eliberare. De acest regim s-au bucurat aproximativ doi ani, răstimp în care comuniştii capătă puterea deplină în ţară. Încep să se înfiripe planurile de reeducare a studenţilor prin metode diabolice.

Piteşti, apogeul dezumanizării

Vara anului 1949, continuarea martiriului lui Ianolide la închisoarea Piteşti, după şapte ani de temniţă grea. În această „insulă a ororii absolute” începe genocidul sufletelor tinerimii româneşti prin torturarea continuă, fizică şi sufletească chiar de către colegii de detenţie cu scopul de a-şi denigra trecutul, de a se „reeduca”. Ianolide trece prin faza premergătoare reeducării, prin înfometare, frig şi umilinţe de tot felul. La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturiseşte Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şi fierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune” .
Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!” Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace” .
Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista” . Clipele de încordare sufletească maximă sunt curmate de prima criză de hemoptizie pe care Ianolide o face la Piteşti: „plângeam încetişor, când am simţit un val fierbinte că năvăleşte din piept spre cap. Simţeam că mă desfac, mă înec şi mor. Am avut senzaţia eliberării şi aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură şi pe nas (…) Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitul şi eram liniştit” . Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.

Târgu-Ocna, suferinţă şi har

„Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit”
Condiţiile mai blânde de detenţie de la Târgu-Ocna, mâncarea relativ îndestulătoare, plimbările în aer liber îl ajută pe Ianolide să se refacă repede. Se dedică cu trup şi suflet îngrijirii lui Valeriu şi a celor mai suferinzi decât el. Spală hainele şi aşternuturile murdare ale bolnavilor, le curăţă rănile şi le împlineşte toate nevoile, face privegheri de toată noaptea la căpătâiul muribunzilor, jertfindu-se pentru ceilalţi până la uitarea deplină de sine.
Atmosfera liniştită de la Târgu-Ocna este tulburată de sosirea, în mai 1950, a unui grup de studenţi trecuţi prin reeducarea de la Piteşti, dornici să înceapă şi aici acţiunea de reeducare. Măsurile administraţiei se înăspresc drastic aşa încât o parte din deţinuţi răspund cu grevă şi protest verbal. Valeriu încercă să potolească spiritele încinse prin recursul la rugăciune, în vreme ce Ianolide, pentru încercarea de a se opune procesului de reeducare, este izolat împreună cu alţi şapte mărturisitori. Nici presiunile studenţilor reeducaţi nu dispar dintr-odată şi duc la exterminarea psihică a deţinuţilor mai slabi sufleteşte. Printre ei, Virgil Ionescu clachează şi îşi taie venele de la mâna stângă „Vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre uşa clădirii, cu intenţia declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În faţa lor, în dreptul uşii, s-a oprit cu braţele deschise, Ioan Ianolide: Staţi pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreţi să faceţi şi voi ce fac ei acum, să folosiţi forţa? Opriţi-vă! Intervenţia lui s-a dovedit un gest de înţelepciune care i-a scutit pe ceilalţi de grave consecinţe” .
Cu toate acestea n-a pregetat să se jertfească chiar şi pentru tinerii „reeducaţi” trecuţi prin ororile Piteştiului, spălându-le rănile, hrănindu-i, îngrijindu-i. Tentativa de reeducare de la Târgu-Ocna eşuează. Motivele ţin de specificul închisorii-sanatoriu care a permis deţinuţilor o foarte bună comunicare, iar solidaritatea dintre ei a făcut posibilă oprirea bătăilor aproape imediat după începerea lor.
Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos” .
După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand insistă pe lângă Ianolide să-l ajute să se boteze ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, răstimp în care se ocupă de catehizarea pastorului în vederea botezului care va fi săvârşit în mare taină de un preot.
Februarie 1953, din nou la răspântie de drum. Ioan este transferat la Caransebeş, apoi la Jilava şi adus în cele din urmă la Aiud.

Din nou Aiud. Suflet de sfânt.

Decembrie 1954, în secţia de T.B.C.-osos, Ianolide îşi poartă povara bolii. Sufleteşte este mult mai destins pentru că doctorul curant al secţiei, prof. universitar Gheorghiu, şi el deţinut, pune la dispoziţia bolnavilor petece de hârtie rămase de la medicamente pe care deţinuţii scriu cu ajutorul unui beţişor ascuţit cursuri de filosofie, matematici, chimie, limbi străine. Şi aici, dragostea lui Ioan pentru fraţii de suferinţă scrie adevărate file de pateric:
„La Aiud, Radu s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954, într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obişnuite ale gripei, dar febra, transpiraţiile, o stare profundă de oboseală nu s-au mai lăsat plecate. Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe un cot. Forţa vederea. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ţinând în mâna stângă un flacon: Stai liniştit. Stai liniştit. Deschide gura. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoşti? Nu, mul…. Mulţumesc. E ta.. tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina! A! Uitaţi-vă băieţi, zâmbeşte. S-a trezit. Aşa… Mai primeşte o lingură din tonicul pe care ţi-l oferă cu atâta grijă dl. Ianolide şi după aceea ai să mai dormi, că-ţi face bine. Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce-l înconjura. Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara neagră, l-a recunoscut pe Ioan Ianolide, studentul care-şi deşira anii prin închisori încă din 1941” .
„Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam în clipe grele, izvorul de înţelepciune şi tăria de a le putea depăşi; era un fel de alter-ego al lui Valeriu ”.

Al doilea proces. Adevăruri interzise.

Anul 1958, Securitatea dezlănţuie un nou val de arestări în urma retragerii trupelor sovietice din ţara noastră. Măsură preventivă pentru orice tentativă de împotrivire faţă de „democraţia populară” soldată şi cu înnoirea condamnărilor foştilor deţinuţi. Într-o seară de toamnă a anului 1958, Ioan este luat de la Aiud şi dus la Bucureşti pentru anchete. Moment de grea cumpănă, torturi şi umilinţe pentru recunoaşterea celor două capete de acuzare: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu-Ocna şi că ar fi dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia şi să realizeze o contrarevoluţie împotriva „clasei muncitoare”. Interpretările absurde date de Securitate unor fapte creştine de genul: o nuntă este „adunare legionară contrarevoluţionară”, un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale, un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament în scopul cuceririi puterii politice” – stau la baza organizării unor noi procese. Cele 12 principii creştine formulate la Târgu-Ocna cu care Ianolide a îmbărbătat deţinuţii sunt catalogate de Securitate drept „principii legionare”. De altfel şi el şi Valeriu sunt priviţi de Securitate drept capii grupului „mistic” de la Târgu-Ocna din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guţă, Constantin Ţoţea, părintele Constantin Voicescu, Mihail Lungeanu şi alţii. Desemnat ca şef al lotului, Ianolide este supus la anchete exterminatoare vreme de cinci luni până când trupul îi cedează şi este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcăreşti. Nici aici nu scapă de calvarul suferinţelor, fiind chinuit fără motiv de un tânăr doctor evreu.
Sfidând orice declaraţie a acuzaţilor, sentinţele Tribunalului, stabilite dinaintea procesului, condamnă 29 de persoane de la 15 ani de temniţă până la muncă silnică pe viaţă pentru pricini juridice închipuite, în fapt pentru curajul de a trăi creştineşte. Ioan este condamnat la alţi 25 de ani de muncă silnică. Periplul prin închisorile României îşi continuă cursul necruţător.

Interludiul Jilava

Aprilie 1960, Ianolide este transferat în infernul temutului Maromet. Încadrate în chenar roşu sunt etichetele atribuite blândului Ioan de către Securitate pe foaia de transfer: „atenţie f. periculos legionar”, „grad de periculozitate”. E limpede că mărturisirea lui Hristos în acele timpuri era pericolul de moarte al ateismului comunist. De altfel, Ianolide este acum într-un proces de prăbuşire a rezistenţei trupeşti: „În una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deţinut înalt, frumos, cu o bocceluţă sub braţ şi o batistă plină de sânge la gură: „Îl vedeţi” zise gardianul, din pragul camerei, „face închisoare de peste douăzeci de ani şi este bolnav, are nevoie de pat sub geam”. Propria mărturisire este zguduitoare: „Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenţiei mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitaţi-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă: pe lângă aceasta am o boală, nu-mi pot ţine echilibrul. Am fost bătut la cap şi tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră un preot?.. Dacă este, îl rog să mă binecuvânteze! Doamne Dumnezeule, binecuvântează pe acest frate Ioan venit în mijlocul nostru! – glăsui preotul Popescu Buzău. După această binecuvântare se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deţinuţii din paturile de sub geam nu voiră să cedeze niciunul locul lui Ioan. Învăţat în lunga lui detenţie cu fel de fel de certuri şi incidente, se aşeză liniştit în pat cu Romeo Puşcaşu, lipit de peretele uşii” .
În ciuda suferinţelor trupeşti şi a înfăţişării exterioare deplorabile, Ianolide poartă pe chipul lui lumina curăţiei şi a sfinţeniei: „A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc” .
Noiembrie 1960. Ia sfârşit şederea lui Ioan la Jilava odată cu transferul lui la Gherla şi în cele din urmă, din nou la Aiud.

Ultimele încercări – Aiudul

Anul 1962, o ultimă încercare de reeducare a deţinuţilor politici, la Aiud sub vigilenţa colonelului Crăciun. Vocile tot mai puternice ale forurilor internaţionale, care reclamă eliberarea deţinuţilor politici, sporesc teama partidului că „duşmanii de clasă” vor ajunge în libertate fără să fi fost reeducaţi. Metodele de constrângere de acum evită violenţa fizică şi recurg la promisiuni de eliberare în cazul colaborării sau la înfometare, izolare şi şantaj în cazul opoziţiei. Se organizează cluburi cultural-educative în care se încearcă reeducarea în spirit marxist-comunist. Intransigenţa şi fermitatea lui Ianolide îl descurajează pe colonelul Crăciun, silit să recunoască: „În general este un element recalcitrant şi fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie net duşmănoasă muncii culturale. Şi în prezent se menţine pe aceeaşi poziţie de rezervă refractară, cu influenţe negative în rândul deţinuţilor. Nu este folosit la munci” . Este absolvit de presiuni odată cu internarea lui în secţia a XI- a T.B.C. „prăpădit de bolnav, ţintuit la pat” .

Eliberarea. Asemenea lui Iov întru ispite.

Anul 1964. Se emite decretul general de amnistiere a tuturor deţinuţilor politici. Cu toate acestea încercările de intimidare prin condiţionarea eliberării de reeducare şi spălarea creierului continuă şi în luna iulie a acestui an. Se vrea cu disperare compromiterea conştiinţelor mărturisitorilor din temniţele comuniste pe ultima sută de metri. Ziua de 31 iulie, când i se pune în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti, este „un şoc” pentru Ianolide care nu poate decât să plângă spasmodic la aflarea veştii: „Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Nu-mi venea să cred. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”
După 23 de ani de temniţă grea, anchilozat de reumatism, mânat de acea boală a temniţei numită de deţinuţi „celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase, Ioan Ianolide va plânge tot drumul spre casă, răvăşit de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.
Ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea, nici rudele din familia lui nu îl aşteptau: „prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă” . Ajutat de un frate de suferinţă, reuşeşte să ajungă la mătuşa sa. Lacrimi şi emoţii provocate de bucuria revederii inundă sufletele tuturor, dar o nouă lovitură îi frânge sufletul sfâşiat de durere: mama îi murise cu trei ani în urmă, iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu doar un an în urmă, după ce îl aşteptase 18 ani: „M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină, iar eu o nălucă, o arătare, o himeră ”.
La scurt timp, boala îl răpune din nou şi se internează într-un spital pentru recuperare. Venită la căpătâiul lui, Valentina Gafencu mărturiseşte: „Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus zdrobit că Taina Cununiei este mai mare decât logodna”. Încă o dată renunţă la ce avusese mai frumos în viaţă pentru porunca lui Hristos. ioan-si-constanta-ianolide-impreuna-cu-nepoata
Trupul lui viguros din natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să între în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis. La un an de la eliberare, Dumnezeu îi mângâie sufletul greu încercat rânduindu-i o soţie minunată care îl va îngriji cu dăruire până la moarte . Rămâne acelaşi suflet iubitor de frumos, însetat să cunoască şi prin cultură adâncurile nelimitate ale fiinţei omeneşti, dar mai cu seamă tainele rugăciunii inimii, căreia i se dedică aproape în totalitate. Însă trăieşte în continuare cu durerea de a nu putea lupta făţiş cu mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. După ce încearcă să plece din ţară, pentru că nu i se acordă paşaport, hotărăşte să dea viaţă gândurilor şi ideilor care îl însufleţeau, aşternându-le pe hârtie.

Teofanie la capăt de drum.

Sute de pagini prind contur sub condeiul lui Ianolide vreme de trei ani, între 1981 şi 1984. O ultimă evadare din imperiul fricii în care Securitatea încearcă şi acum să-i prăbuşească sufletul, hărţuindu-l şi urmărindu-l la fiecare pas. Senin şi hotărât, Ioan sfidează orice pericol dinafară şi nu renunţă la libertatea de a-L mărturisi pe Hristos, posterităţii. Totuşi îşi ia măsuri minime de precauţie. Confecţionează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă scrisă. Pe una din aceste file notează: „Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranţa că aceste rânduri vor supravieţui mie” .
Aşa s-au păstrat manuscrisele care vor vedea lumina tiparului după revoluţia din 1989, intitulate: „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” şi „Deţinutul profet” sub diortosirea maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti.
„Întoarcerea la Hristos este o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor” .
mormant-ianolideLa puţină vreme după ce îşi împlineşte lucrarea mărturisitoare prin scris, Ianolide se îmbolnăveşte de ciroză hepatică şi în urma survenirii unui neoplasm al organelor interne, pleacă la Domnul în data de 5 februarie 1986, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de locul de odihnă al duhovnicului său de după eliberare, părintele Benedict Ghiuş. „Nea Doncea, unul din muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane şi cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: Purtaţi-vă crucea!”
În loc de concluzie… „La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om” .

(Material realizat de mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat in Nr. 32 al Revistei Atitudini)

Articole Recente
  • 1 hour ago
    Acestea sunt vremurile de pe urmă. Voi nu credeți ca așa este, dar se apropie sfârșitul vieții pe planeta noastră. Iar viața este doar pe Pământ și nicăieri în Cosmos . Al treilea război va începe în Balcani, vor fi lupte în Rusia, Africa și în multe tari. După acest război o scurta vreme se va trăi frumos și apoi va venii sfârșitul. Oceanele vor arde, iar sufletele oamenilor vor fi despărțite în cele ce vor ședea de-a dreapta Domnului și cele ce vor fi îndepărtate de-a stânga.
  • 1 hour ago
    - Astăzi în SÂMBĂTA MORȚILOR, prăznuim "Pomenirea morților", numită și "moșii de toamnă", zi sfântă când noi cei vii ne amintim cu smerenie și evlavie de cei adormiți din neam, părinții, frații, moșii și strămoșii noștri, eroii, martirii, ostașii de pe toate câmpurile de luptă. - Ne îngrijim să fie cinstite sufletele lor în Slujba Parastasului, cu o colivă, o lumârare, un colac, un prosop, un pahar de vin, jertfe simbolice, care pleacă de pe pământ la cer în chip material, dar ajung la Dumnezeu în glas de clopot, sub formă de iubire, dor, lacrimă, sentiment, aducere aminte, durere, părere de rău.
  • 19 hours 43 minutes ago
    Două precizări. Una, pentru cei care aprioric cred că însăşi purtarea sutanei este marcă distinctivă a faptului că ai fost slujitorul înveterat al „diavolului roşu”. Nu am trăit pe „viu” această „nenorocire a secolului” (Alain Bensançon) al XX-lea. Eram prea mic. Nu am avut niciun fel de părtăşie cu acest sistem totalitar, mincinos şi agresiv. Tot ceea ce ştiu despre comunism, „cel mai desăvârşit catehism al întunericului” (André Scrima), mi-a parvenit pe cale livrescă. Într-o situaţie similară sau identică se află mulţi dintre slujitorii de astăzi ai Bisericii.
  • 22 hours ago
    L-am văzut vinerea trecută pe mai toate posturile TV pe ministru Sănătății care, întrebat de ce România este pe locul doi ca mortalitate în Europa, în condiţiile în care în alte ţări sunt mai multe cazuri de infectare decât în ţara noastră, Nelu Tătaru a răspuns fără nici o tresărire: „… De exemplu, sunt unele ţări care dau acea raportare pentru cazurile decedate de SARS-COV-2, fără comorbidităţi …. Noi am ales să raportăm toate decesele care au avut, o dată, cauză SARS-CoV-2, dar şi decompensarea patologiilor concomitente prin prezenţa SARS-CoV-2 şi decesul fiind din acele cauze”.
  • 1 day 18 hours ago
    Acest an este foarte important pentru sufletul neamului românesc întrucât s-au împlinit 7 ani de la adormirea Cuviosului nostru Părinte Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Nu l-am cunoscut personal pe sfinția sa ci doar prin intermediul cărților, reportajelor video și oamenilor care i-au călcat pragul. Evlavia față de Sfântul Părinte Iustin Pârvu m-a determinat să comand o icoană cu sfinția sa. Icoana a fost comandată prin email de la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă înainte de parastasul de 7 ani. În amintirea sfinției sale am considerat că ar fi bine să fac o colivă pentru ziua de 16 iunie, dată la care sfinția sa a plecat la Domnul.
  • 1 day 18 hours ago
    Eu Cutov Cristian-Ionut, un mare pacatos si mandru, un om de nimic, rog CU LACRIMI ca mamele aflate in situatia de avort SA SE MAI GANDEASCA. Incerc si eu sa le sprijin cu 350 ron lunar in schimbul păstrării sarcinii. Suntem facuti din dragoste, dupa chipul LUI DUMNEZEU!! Trebuie sa luptam pana la sange pentru a pastra copii, mamele. Nu putem deveni demoni pentru proprii copii. Rog sa fiu contactat pe Facebook la Cutov Cristian-Ionut sau mai sigur la nr de telefon 0768389591 (am si watsapp). Toata discutia va fi in taina! Nu aveti nimic de pierdut, insa rog si putin bun simt. Adica sa nu mai fiu sunat de cazuri false.
  • 1 day 18 hours ago
    Pentru a prosti oamenii, șarlatanul Daniel n-are nevoie de matematică, nici de logică – o dă direct, ca o strigătură pentru vitele ce le păstorește" Cred că acest discurs scelerat al urii, dacă nu este oprit, vă infecta societatea mai rău decât Covidul. Nu am citit în presa comunistă - nu cred că există ceva echivalent nici în timpul bolșevizării României - asemenea frazeologie mucedă, împăstată de dejecțiile minții unui posedat. Milă față de un dement, asta simt. Nu cred că o copită de la vită l-ar ajută să se trezească pe acest "martir" al luptei cu Pronia. Limba lui a plecat să sfredelească groapa de la Glina a istoriei anticreștinismului de gang.
  • 1 day 18 hours ago
    Antrenament pentru Iad ? Preoții trebuie să ia atitudine și să respingă drăcia socială numită Halloween ! În spatele distracției de Halloween, există intenții de distrugere a vieții creștine. Halloween este o sumă de trucuri care imprimă în copii atitudini diabolice care distrug viața morală și religioasă a oamenilor.
  • 1 day 23 hours ago
    De câte ori cazi, scoală-te, mărturisește-ți păcatele, căiește-te, fă-ți canonul, întrebă și du-ți crucea mai departe, cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota! Noi cu faptele noastre nu putem spune că ne mântuim, fără mila Lui Dumnezeu, fără duhovnic și fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morții in luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu și a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem și noi la ușa Raiului, și acolo să strigăm tare: „Deschide-ne, Doamne, ușa milostivirii Tale!"
  • 1 day 23 hours ago
    Pentru că a îndrăznit să apere tradițiile creștine, pentru că a îndrăznit să atragă atenția asupra dublei măsuri a guvernanților, pentru că a ales să nu tacă, asupra Patriarhului Daniel s-au năpustit, cum era de așteptat, hoardele de propagandiști ai nimicului spiritual "progresist". Homunculi colcăind de ură vidă au început ba să-l amenințe cu "dezvăluiri", ba să-l lapideze pseudojurnalistic, cu satisfacția scrâșnită a insului care alege să se lepede de propria umanitate. Marea problemă este însă aceea că au mers atât de departe încât nu l-au jignit doar pe el, catalogându-l "șarlatan", ci și pe milioanele de creștini din România, pe care mai nou îi numesc "VITE"! Carevasăzică, milioanele de români creștini sunt, în ochii propagandei vidului spiritual, niște... "VITE"!
  • 1 day 23 hours ago
    Marți, 27 octombrie 2020, de Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Parohia Ștefan cel Mare, Protopopiatul Vaslui. Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă. În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat cuvintele Mântuitorului adresate Apostolilor în momentul trimiterii lor în misiunea de propovăduire a Evangheliei:
  • 1 day 23 hours ago
    Încercările psihologice ale celor ce vor trăi în vremurile din urmă vor egala încercările fizice ale  mucenicilor. Dar, pentru a rezista acestor încercari, trebuie să trăim nelumeşte. Cuviosul Seraphim Rose
  • 1 day 23 hours ago
    Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc? Sfântul Ioan Gură de Aur
  • 1 day 23 hours ago
    Iar părintele îmi spunea să mă rog lui Hristos să îmi dea suflet generos, întrucât îi urăște pe fricoși și pe cei egoiști. Păstrează ce ai. Nu te certa cu nimeni și nu face reproșuri, nu judeca pe nimeni. Timpul pe pământ este dat de Dumnezeu. Va fi un mare haos, nu va fi credință, sau credință prea puțină, iar preoții vor tăcea. Nu vă temeți, pentru că Dumnezeu are nevoie de oameni curajoși. Nu îi iubește Duhul Meu pe cei cu suflete mici și fricoase. Ucenic al Domnului este acela care renunță la sine, își ia cu el Crucea și urmează pe Hristos, iată ce înseamnă să fii ucenic al Domnului. De aceea, nu vă păcăliți singuri!
  • 2 days ago
    Cu cât o societate se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât îi va urî mai mult pe cei care îl spun.  
  • 3 days 8 hours ago
    Domnule prefect, Sunt preotul pensionar Ioviţă Vasile din Sânmihaiul Almaşului, nr 55. Sunteţi reprezentantul guvernului în judeţul Sălaj, de aceea vă rog să citiţi cu atenţie cele ce scriu în continuare, apoi să le transmiteţi efemerului preşedinte KW Iohannis şi lui Ludovic Orban, mai-marele vremelnic al guvernului. Dumnezeu mi-a dat un loc şi un rost în lumea aceasta, aşa cum v-a dat şi vouă, şi oricărei făpturi. Niciodată nu v-am deranjat cu nimic, nici nu vă cunosc decât din nişte imagini televizate. Nu v-am făcut niciun rău, nici nu vă doresc răul.
  • 3 days 19 hours ago
    Să căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi”. Și se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Și vă dati seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.
  • 4 days ago
    O, Prea Cuvioase Părinte cine va putea spune după cuviinţă, mulţimea ostenelilor, a durerilor şi a trudelor tale cele mari?
  • 4 days ago
  • 4 days ago
    -Și ce crezi că o să fie cu coronavirusul? -O să fie mai greu ca pe-atunci când era războiul , foametea, tifosul... Că acuma toți ne-am învățat cu binele și-am uitat sau unii chiar nici n-o simțit ce-i greul pe lumea asta. De trecut o să trecem peste. Nu toți, că suntem slabi de fire, slabi în credință, slabi în toate. Numai tari în gură am rămas. O să fie greu, mă băiete . Și nu mă tem pentru mine, că am 90 de ani, da mi-e milă de voi, de ăștia tineri, că-i păcat de tinerețile voastre. Nici căliți nu sunteți, nici nu știți ce-i greul și nici credință nu aveți, că să sperați la mai bine. Și peste toate astea, dacă vine vremea să aveți grijă unii de alții, mă tem că mai degrabă vă mâncați, decât să vă ajutați.
  • 4 days ago
    Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi româno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întâi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup când, intrând în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.
  • 4 days ago
    Condac 1: Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulțumiri aducem ție, noi, nevrednicii; și ca cel ce ești minunat și preamilostiv, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ție: bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie! Icos 1:
  • 5 days ago
    "Cînd se pregătea Mama, înainte de plecarea la biserică, cu cele patru-cinci costumașe călcate și puse la marginea patului și cînd dimineața ne trezea: Haideți, băieți, haideți la biserică! Da' eu o întrebam pe Mama, ca să mai stau puțin: Da' moșu' Ion o trecut? Moșu' Ion era un bătrîn creștin, vechi, ruginit, din fundul satului. El era tot stimulentul nostru. Dacă-mi spunea că o trecut moșu' Ion, nu mai stăteam la mîrîială. Săream imediat, îmbrăcat și hai la biserică. Nu-l ajungeam pe moșu' Ion.
  • 5 days ago
    Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va. Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pas­trati. Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate, piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna, mai prinde si ea viata, e vesela.
  • 5 days 5 hours ago
    Propaganda asta cu masca eroică și cu trecerea responsabilității pe ereticii care vor un pic de aer (măcar în spații deschise) “beneficiază” deja de un efect de selecție adversă - în loc să stea acasă pentru că au simptome, toți “eroii” ies din casă, poartă complet greșit și inutil masca, au (și dau) siguranța falsă că sunt protejați și îi protejează și pe ceilalți, strănută, tușesc, ți se bagă sub nas sau la 5 cm distanță. De aici - răspândirea bolilor (toate bolile, nu doar covid), zădărnicită de o propagandă găndită de idioți, pentru fricoși, supuși la modul necondiționat și idioți utili.
  • 5 days 5 hours ago
    PS Varlaam Ploieşteanul a vorbit, duminică, la slujba de priveghere oficiată în cinstea Sfântului Dimitrie, despre persecuţiile actuale îndreptate împotriva creştinilor şi a subliniat că religia creştină este cea mai persecutată la nivel global. Peste 90% dintre cei care suferă pe motive de credinţă religioasă sunt creştini, a spus Episcopul vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul, citând statisticile organizaţiilor care urmăresc pe plan global libertatea religioasă.
  • 5 days 5 hours ago
    Troparul, glasul al 3-lea Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci precum mândria lui Lie ai surpat și la luptă îndrăzneț ai făcut pe Nestor, așa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă. Condac 1: Învățătorului dreptslăvitoarei credințe celei întru Hristos, surpătorului și rușinătorului păgânătății, Izvorâtorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostașul cel adevărat al lui Hristos, care s-a arătat Bisericii ca un soare și mare apărător credincioșilor, toți acum cântări de mulțumire și laude din suflet cu dorire aducându-i să-i cântăm: Bucură-te, Izvorâ­­torule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!
  • 5 days 5 hours ago
    Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea paginilor împăraţi. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos.
  • 1 week 1 day ago
    ”Străduiți-vă să mergeți la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt înca ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleși vor înțelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată, însă nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Vă rog, stați în credința ortodoxă până la ultima suflare și vă veți mântui”.
  • 1 week 1 day ago
    Am vorbit la telefon cu un prieten, cleric catolic francez, celibatar și fecior, un om de mare credință, care cunoaște Sfinții Părinți din primul mileniu pe de rost. Omul ăsta stă câteva ore pe zi în genunchi la rugăciune. A început să plângă. L-am lăsat câteva minute. Apoi am vorbit. În vocea lui se simțea disperarea omului care se vede manipulat, mințit, prostit, ucis în inima sa. Mi-a zis că sunt mii de preoți cu vocație, care suferă îngrozitor din cauza mizeriei infinite care a pus stăpânire pe stăpânirea lor.
  • 1 week 2 days ago
    PS Macarie, episcopul românilor din Europa de Nord, a transmis, joi, un important mesaj de susținere a căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, în care a subliniat că orice abatere de la această normă este în contradicție cu Sfânta Scriptură.
  • 1 week 3 days ago
    În aceste zile, când ni se urlă moartea prin megafoane, reamintindu-ne că toți murim într-o zi, trăim timpuri duhovnicești, lăsate de Dumnezeu să ne scoată din superficialitate și vanitate, a scris, pe Facebook, scriitoarea Ivona Boitan. Respectați regulile exterioare dar, mai ales, nu le cedați pe cele interioare, a îndemnat Ivona Boitan. „O să murim, nimic nou. Nu știm când. Nimic nou. Ceea ce e nou e că dintr-o dată simțim că timpul ne a rămas mic, ne strânge pe la subsuori și ne somează să acceptăm că nu suntem nemuritori. Am ascuns moartea, am fardat-o, am dichisit-o, am fugit de bătrâni, i-am închis, i-am denigrat i-am dat deoparte că fiind cei din avanpostul morții. Ne-am ținut copiii cu povesti dulci cu inorogi și vată de zahăr roz.
  • 1 week 3 days ago
    Rod Dreher este unul dintre cei mai importanți intelectuali de orientare conservatoare ai Statelor Unite. Este jurnalist și autor a numeroase cărți, dintre care „Opțiunea Benedict – o strategie pentru creștini într-o națiune post-creștină” a fost descrisă de către David Brooks, de la New York Times, drept „Cea mai discutată și importantă carte religioasă a ultimei decade”.
  • 1 week 3 days ago
    Care este adevărata smerenie? Nu să fugi, ci să rămâi, cu răbdare şi curaj, să treacă ispitele peste tine. Aceasta este adevărata smerenie, care nu poate fi cu laşitate, ci cu bărbăţie duhovnicească. Să spui: „Aşa merit! Aşa trebuie pentru mine. Ceilalţi sunt sfinţi, eu sunt rău”. Asta să o spui în orice situaţie ai fi. Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos
  • 1 week 3 days ago
    Fiecare dintre noi a luat putere de la Dumnezeu – şi bărbat şi femeie, şi tânăr şi bătrân – ca să se lupte până la sânge pentru dumnezeiasca lege şi pentru credinţa noastră ortodoxă. Sf. Teodor Studitul
  • 1 week 3 days ago
    Biserica Ortodoxă îi prăznuiește, azi 21 octombrie, pe Sfinții Mărturisitori Ardeleni Oprea, Visarion și Sofronie, dar și pe preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, care s-au opus încercărilor de greco-catolicizare forțată a românilor din Transilvania. Sfântul Mucenic Oprea s-a născut în Săliștea Sibiului, fiind plugar și a trăit pe vremea împărătesei Maria Tereza. Conform sinaxarului, în acei ani, autoritățile austriece prigoneau pe ortodocși, răpindu-le bisericile, izgonindu-i pe preoți, iar cei care refuzau unirea cu Roma era aruncați în pușcării.
  • 1 week 3 days ago
    Dr. Sucharit Bhakdi nu este un medic oarecare. A practicat medicina timp de cinci decenii, a fost cercetător post-doctoral la unul dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare din lume, Institutul de Imunobiologie și Epigenetică Max Planck, iar ulterior a deținut catedra de microbiologie la Universitatea din Mainz din Germania, timp de zece ani. . El are acreditări impecabile care, în opinia noastră, depășesc pe mulți dintre așa-numiții noștri experți medicali oficiali.
  • 1 week 3 days ago
    De citit cu atenție cuvînt de cuvînt, rînd cu rînd, pentru ca sînt tot atîtea lecții de drept, logică, bun-simț, erudiție, demnitate și curaj. Judecătorul este demnitar al statului, chemat să interpreteze legea și să o aplice corect, când este constituțională Am luat la cunoștință de noua producție a grupusculului dumneavoastră de presă, care pare a-și face “carieră” din analizarea carierei mele de judecător (oare de ce sau la ordinele cui?). Dacă nu aș intui intențiile pe care le aveți și dacă mi-ar păsa de publicitatea gratuită, sub toate aspectele, pe care mi-o faceți, ar trebui să vă mulțumesc și să vă fiu recunoscătoare!
  • 1 week 3 days ago
    Părintele Cătălin s-a deplasat la Mănăstirea Frasinei unde a luat sfat de la vestitul duhovnic și staret, Părintele Ioanchie. Părintele Ioanichie:
  • 1 week 4 days ago
    ,,Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

Personalități ale Ortodoxiei Românești

Data nașterii:
Locul nașterii: Comuna Deleni, jud. Cernăuţi
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: Pârscov - Buzău
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data adormirii:

Biblioteca - Cărți Creștin Ortodoxe

Despre semnele sfârșitului
Anonim
Editura CHRISTIANA - S.O.S Medical - Teologia sexualităţii
DR. GENOVEVA TUDOR / RĂZVAN CODRESCU